Despre cum am ștrumpfit-o rău în Satul pierdut

 

   Filmul de animație „Ștrumpfii: Satul pierdut” se va lansa în România pe data de 31 martie 2017. Motivul pentru care menționez acest detaliu este faptul că filmul m-a inspirat să îți spun povestea de azi. De fapt, dacă nu aș fi dat de trailer probabil că nu ai fi aflat niciodată despre boacăna pe care o să ți-o povestesc. Știu, pare un clișeu să asociez filmul cu copilăria, dar vei înțelege în curând de ce e firesc să fac acest lucru. Și pentru că tot Ștrumpfii au fost cei ce m-au inspirat, de ce să nu îți spun povestea în stil ștrumpfesc.

     La fel ca Ștrumpii am și eu un sat pierdut. L-am pierdut pe când aveam 9 ani, atunci când împreună cu familia ne-am mutat într-un alt sat. Ștrumpfii m-au provocat însă să pornesc în căutarea lui, și l-am găsit pe undeva rătăcit în amintiri, încâlcit în niște crengi de nuc și împiedicat la greu de niște căzături cu bicicleta. E un loc care concurează puternic cu ideea de paradis, doar pentru că mintea mea a ales să îl împodobească cu libertate și fericire pură.

   Nu e un loc magic, pentru că dacă ar fi magic ar însemna că nu este real. Dar e real, de fapt este perfect. Satul acesta pierdut avea toate locurile fantastice pe care ți le-ai fi putut dori. Nu știu ce locuri aveau Ștrumpfii în satul lor pierdut, dar eu aveam „Regatul Egiptean” cocoțat pe un deal între doi salcâmi, „Jocurile Olimpice” unde făceam „gimnastică” pe țeava de gaz care trecea peste pârâu, ”Jungla lui Tarzan” printre sălciile plângătoare din parc, și ”Tărâmul leagănului bun și a leagănului morocănos” pentru că în parc era un leagăn care mergea bine și unul care scârțâia teribil. Dar mai aveam și altceva fără de care copilăria mea nu ar mai fi fost la fel: prieteni de joacă.

    Prieteni de joacă adică băieți cu care mă jucam pentru că eram singura fată de pe stradă. Eram cam cum e Ștrumpfița din poveste cu prietenii ei ștrumpfi. În mod deosebit, aveam un vecin cu care mă jucam de dimineață până se lăsa întunericul. Eu eram Ștrumpfița și el era ca Voinicul pentru că sigur nici unul dintre noi nu era Istețul.

     Era o zi de vară fierbinte, atât de fierbinte încât toată apa din pârâu secase și te puteai plimba în voie prin șanț. Eu eram această Ștrumpfiță de aproximativ 6-7 ani care abia începea să se obișnuiască cu felul în care arăta cu cercei în urechi. Oricât de distractivă ar fi părut plimbarea prin pârâul secat, eu împreună cu Voinicul aveam alte planuri. Împărtășeam o pasiune care ne îndemna la aventură și pentru care inima o lua la galop pierzând de tot conexiunea cu creierul: FOCUL!

    În această zi de vară vecinul meu a venit la joacă cu un obiect care ne făcea ochii să sclipească: o brichetă. O furase de la tatăl său și noi aveam chef de aventură. Oare câte lucruri am putea aprinde cu ea? Flacăra era absolut hipnotizantă și pur și simplu nu ne puteam abține, cam la fel cum Ștrumpfița nu s-a putut abține să pornească în căutarea Satului pierdut. Țin minte perfect că purtam un costum de baie pe care îl am și acum, și care nu îmi vine să cred că mi-a fost bun vreodată. Ca doi copii inteligenți ce eram ne-am gândit că ar fi prea mainstream să încercam să ne răcorim. Cum ar fi să încingem puțin atmosfera?

    Cu bricheta buclucașă în mână am pornit voios în căutare de uscăciuni. Am ajuns la un vecin, care s-a întâmplat să nu fie acasă, și am găsit „RAIUL”. Mai multe claie de fân erau stăpâne pe locul acaparat. Am început să ardem câte un fir de ceva, dar nimic nu era destul de satisfăcător. În final am luat o pănușă de porumb din apropriere și am înfipt-o tacticos într-o claie de fân. Am vrut să vedem cum arde, și asta chiar a ars destul de satisfăcător, până când a ars prea satisfăcător. În mod evident, pănușa a ars și focul a început să se extindă. Ca orice copil educat, am făcut singurul lucru logic pe care îl puteam gândi pentru a stinge focul: am suflat. În mod surprinzător însă focul nu s-a stins, din contră s-a extins și mai energic. Atunci am experimentat panica în forma ei cea mai pură. Dezastrul era iminent.

În cerc poți vedea claia cu pricina. Zilele ei erau numărate…

    Ștrumpfica de mine a fugit repede să caute ajutor. Cu disperare în glas le spun alor mei: „Am dat foc la fânul lui Cecea Floricel!”. După câteva secunde părinții mei au văzut fumul și toată strada a fost alertată. Focul a distrus toată claia de fân care era periculos de aproape de tractorul vecinului. Tata, Moșul Ștrumpf, a făcut cumva de a mutat tractorul și un dezastru și mai mare a fost evitat. Oricât de tragică a fost boacăna în sine, a existat totuși o anumită frumusețe în a vedea toți vecinii cu găleți de apă din fântână, cum veneau în șir și neobosiți pentru a stinge focul.

   Bun, deci am făcut ditai boacăna, dar ce învățăm de aici? În primul rând, înveți să nu îi încurajezi pe copii să își urmeze orice pasiune, și dacă au pasiuni așa cum am avut eu, ar fi indicat să nu îți iei ochii de la ei. În al doilea rând, tot răul a fost spre bine. Niciodată strada mea nu a fost mai unită, iar modul în care au colaborat a fost pur și simplu epic. În plus, amintirea asta va dăinuii mereu cu ei, și parcă îmi place să știu că acum sunt un „exemplu-avertisment” pentru alți copii care îmi împărtășesc pasiunea.

    Povestea de azi e o amintire perfectă. Ai ocazia de a-i crea și tu o amintire perfectă copilului tău. Cum? Ia-l cu tine la filmul cu Ștrumpfi și creează-i ocazia de a trăi o zi ștrumpfită. Peste ani va folosi amintirea asta pentru a îneca alte gânduri mai puțin vesele. Așa că profită de ocazia de a crea o amintire ștrumpfită pentru că amintirile ștrumpfite sunt cele mai bune.

    Articol scris pentru cea mai ștrumpfită probă din Spring SuperBlog 2017 – Proba 10

You may also like

24 de comentarii

  1. Am si eu un sat pierdut, l-am pierdut la 12 ani, cand m-am mutat in Constanta. Cand merg spre Bucuresti il rog pe sotul meu sa iasa de pe strada principala si sa facem un ocol sa-mi vad casa copilariei si sa-mi amintesc vremurile strumpfesti.
    Desi nu mai am copii mici, premiera din 31 martie nu vreau s-o ratez, fiindca mi se pare un desen de animatie grozav.

    1. Eh da. Eu nu am mai fost in satul meu perdut de mai bine de 6-7 ani. Nici nu mai tin minte. Si eu abia astept filmul. 😀

  2. Prietenul la nevoie se cunoste, cum altfel ai fi putut experimenta o intamplare strumpfesca daca nu ai fi avut tovaras? Nimic nu are farmec daca faci de unul singur si in aceasta categorie intra si boacanele.

  3. Lasa, ca noi ne-am jucat cu focul cand eram deja adulti de ne-a luat foc aproape toata gradina. Ce sperietura am tras si asta doar pentru ca mamii a vrut sa dea foc la niste iarba uscata de prin curte :)) Bine ca s-a terminatu totul cu bine, dar am facut cateva drumuri cu galetile pline de la fantana pana in fundul curtii. Cat despre film, recunosc ca nu e pe gustul meu, nu mi-a placut nimic cu Strumfi si nici nu vreau sa mai vad altceva.

  4. Noua ne plac mult desenele, dar mai ales filmele cu Strumfi, cu toate ca am depasit varsta
    Sunt foarte amuzante, pline de peripetii, iar la final inveti si cateva lucruri importante despre viata si prietenii adevarati!

  5. Ce poveste frumoasa. Mi-ai amintit ca si eu eram la un moment dat singura fata intre baieti, motiv pentru care eram si mai baietoasa. Hehe, ce vremuri.

Lasă un răspuns