Când cafeaua vine de La Fântână

 

    Era joi. Dintre toate zilele lucrătoare care au fost lăsate pe pământ joia e cea mai nașpa zi. E mai rea decât luni pentru că deja e destul de departe de weekend, și nu e nici destul de aproape de weekend pentru că mai e o nenorocită de vineri în care tot la 7 trebuie să te trezești. Fix într-o joi urechile mele s-au hotărât că nu au chef să asculte alarma și s-au înfundat cu un soi de vis măgulitor și stupid de realistic. Ochii mei însă au fost mai receptivi când o rază de soare i-a plesnit violent și autoritar. Nu era bine… mă uit la ceas, 8:30. Pe bune!? Dintre toate persoanele de pe pământ tocmai eu am fost aleasă să primesc țeapă de la dimineață. Cu viteza stresului turbat m-am spălat pe față și pe dinți, am aruncat pe mine o fustă și o cămașă. Încă mă mir că am nimerit pantofii buni și am ieșit afară cu un ochi deschis și cu altul încă traumatizat de la palma pe care tocmai o primise de la soare.

 

 

   La birou aveam să începem ziua cu o sesiune de brainstorming. Era logic, ne trezim bine, mintea este proaspătă și odihnită, ideile ar trebui să curgă cascadă. Problema era că mintea mea era departe de a fi odihnită și faptul că nu am mai apucat să merg la cafenea să îmi iau o cafea care să aibă gust nu mă ajuta deloc. Bineînțeles că aveam un aparat de cafea la birou, problema era că acea cafea era atât de rea încât niciun coleg nu se atingea de el. Cred că singura interacțiune cu oamenii o avea atunci când femeia de servici îl mai ștergea de praf. Azi însă eram fără scăpare.

 

    Am căutat două fise și i-am dat drumul. Colegii se uitau ciudat la mine, și am avut și ghinionul să întâlnesc privirea insipidă a colegei mele. Știți voi, tipa aia super organizată de care fug toate problemele și al cărei unic scop în viață este să te judece. Un miros puternic, amar și afumat mi-a atras brusc atenția. Otrava era gata. Îmi iau paharul de plastic – care era plin cu ceva ce semăna cu un noroi diluat – un pix și un carnețel și mă îndrept mai mult plutind spre sala de ședințe.

   În sala de ședință atmosfera era la fel de bleagă ca puterea cafelei mele. Urma să găsim idei geniale pentru demararea următoarei campanii de social media. În timp ce un coleg prezenta rapoarte cu privire la eficiența ultimei campanii am început cu greață să sorb câte puțin din cafeaua de la birou. Curând am trecut peste primul set de întrebări. Cu greu am reușit să storc o idee din creierul meu adormit, total inutilă și lipsită de coerență.

 

    În acest moment deja am reușit să parcurg jumătate din acel pahar de cafea și mă gândeam cu groază că va trebui să termin cafeaua. Îmi veneau în minte toate reclamele la cafea și cum atunci când se descrie gustul unei cafele se folosesc tot felul de atribute specifice oamenilor, cuvintelor, sau formelor geometrice: „caracter articulat”, „personalitate puternică”, „corp bine definit”, „rotunjimea gustului”. Mă gândeam că singura rotunjime pe care o simțeam acum era modul în care cafeaua mi se rostogolește din gât în gură și tot așa.

 

   Nu au trecut câteva secunde până ce mi-am dat seama că o durere intensă de cap îmi taie fruntea. Era o durere de cap pe care o cunoșteam prea bine. Venea la pachet cu o stare de somnolență intensă și o senzație de greață la fel de neplăcută. Tocmai îmi amintisem de ce am renunțat la cafeaua de la birou de la bun început, îmi provoca o criză de fiere. Eram cufundată în gândurile mele, care se scufundau la rândul lor în durerea de cap, când îmi aud numele. Îmi ridic privirea confuză și stupidă și îmi dau seama că nu am fost atentă la a doua întrebare. Foaia mea era goală și habar nu aveam ce se aștepta lumea să spun. Tot mai multe priviri intrigate ale colegilor se aținteau asupra mea, și săgețile din ochii lor au făcut ca obrajii mei să se roșească. Nu aveam cale de ieșire.

 

   Rușinată și amorțită din cauza crizei de fiere nu am putut să fac altceva decât să mă scuz, să spun că nu mă simt prea bine și să îmi cer voie să beau niște apă. Bineînțeles că le-am tăiat tuturor cheful și am cam compromis toată treaba, dar am ieșit totuși din sală. La birou avem doar apă de la robinet. În mod obișnuit aș fi cumpărat o apă la 0,5 l, acum însă trebuia să mă mulțumesc cu ce aveam. Mi-am turnat un pahar de la robinet și am început să beau, doar ca să îl scuip înapoi în următoarele două secunde, de îndată ce i-am simțit gustul la fel de amar ca sucul meu biliar.

 

   M-am întors doar ca să stau ca un planton la masă, abia dacă reușeam să scot două cuvinte coerente dintr-o propoziție, iar la sfârșitul ședinței am fost reținută de către șef, la fel cum este reținut un elev rău după ore de către profesor. M-a întrebat dacă eram conștientă că am distrus sesiunea, și cum de îmi permit să mă prezint așa la job, că dacă am probleme să merg să mă tratez. Nu puteam să mă concentrez prea bine oricum, totuși eram destul de amorțită și iritată încât să nu îmi mai pese. I-am spus tot despre cum cafeaua e groaznică, despre cum e inadmisibil să nu ofere apă care să se poată bea și despre cum ar fi mult dar mult mai ok dacă i-ar păsa de modul în care își tratează angajații. Mi-a dat liber ziua aceea și mă așteptam în orice moment să îmi sune telefonul și să fiu anunțată că sunt concediată.

 

   A doua zi însă eram la muncă. Nenea șeful se pare că a fost totuși receptiv la ce îi spusesem. Colegii au fost întrebați dacă erau mulțumiți de atmosferă, de cafeaua de la birou și așa mai departe. Răspunsul era evident. Tot răul spre bine însă.

 

    Următoarea săptămână refăceam sesiunea de brainstorming. Dar acum totul era diferit. Acum beam cafea de La Fântână. Nu, nu aveam o fântână de cafea în birou. Aveam însă un aparat de cafea special care făcea cafea Kafune. Noi îi spunem KaFun pentru că după fiecare ceașcă de cafea atmosfera este mai fun și fiecare are un zâmbet larg pe buze, chiar și colega mea cu privirea ei insipidă. Pe masa din sala de ședință ne aștepta pe fiecare o sticlă de apă de izvor. Acum aveam și apă la birou și cafea la birou, iar cuplul apă și cafea era gata să își dezvăluie puterea asupra minților noastre. Eram mai veseli și mai concentrați. Ideile curgeau liber și nu mai era un efort să le storci din creier. Sesiunea a fost un succes și asta doar datorită unor detalii care sunt atât de ignorate: o banală apă și o cafea gata să ne împrumute puțin din caracterul ei puternic.
     Încă mai trebuie să mă trezesc joi să mă duc la muncă, dar acum ne înțelegem mai bine. Am învățat de la cuplul apă și cafea. Cu noul aparat de la birou apa are nevoie de 60 de secunde pentru a „se îndrăgosti” de cafea. O pătrunde cu pasiune și dă naștere unei cafele perfecte. Acea pasiune o regăsesc mai târziu în mine și o pun pe toată în muncă. E joi, dar altfel mergi la birou când știi că te așteaptă cea mai bună cafea.

 

   Un articol ca o cafea bună scris pentru Spring SuperBlog 2017 – Proba 1 

You may also like

5 comentarii

Lasă un răspuns