O călătorie culinară de vis

 

   Picuri de ploaie mărunți și nehotărâți își băteau joc cu nerușinare de oamenii care treceau pe trotuar. La o măsuță de lângă geam, doi ochi vechi arbitrau întrecerea șirurilor de apă ce se prelingeau pe geam. Ziua își striga stingerea și îi preda felinarelor ștafeta. Posesoarei acelor doi ochi vechi i se desfășoară un zâmbet nou pe buzele subțiri și ridate și mă întâmpină în timp ce intru în restaurant. Eram și eu invitata ei. Cred că e timpul să spun mai multe despre ea.
    Era o femeie de „modă veche”. Purta cele mai bune haine ale ei, din mătase, decorate cu o broșă prețioasă la umăr, probabil la fel de veche ca și ea. Era însoțită de o persoană mai tânără despre care am înțeles că era fiica ei. Avea nevoie. Nouăzeci și nouă de ani s-au înlănțuit strâns în jurul ei și nici măcar unul nu voia să se despartă de ea. I-au oferit cadou și un scaun cu rotile în care stătea acum.
   Nu era nici ziua ei, și spera ca nici mormântarea ei să nu se ivească prea curând. În seara aceea vârsta era un detaliu nesemnificativ. Nu a organizat acea întâlnire pentru a celebra un număr, nici măcar pentru a se celebra pe ea. A creat-o pentru a celebra amintiri. Cu cine se întâlnea? Păi hai să vedem!

 

   Ușa restaurantului hotelului Residence Hotels se deschide și intra un tânăr înalt, maxim 25 ani, îmbrăcat la costum. Își lasă umbrela și vine să își sărute bunica. Foarte curând apar și ceilalți: fiul ei, unii verișori, o prietenă la fel de veche, foarte mulți nepoți și strănepoți. Întinerea cu fiecare personaj care trecea pragul restaurantului pentru că își recupera câte o amintire pe care a ascuns-o în fiecare, știind că aveau să-i folosească mai târziu. Era o reuniune de familie și ei nu îi venea să creadă că au venit toți. Era lucru mare.
    La scurt timp după ce toți au servit aperitivul, bătrânica s-a retras într-un loc în care puteau toți să o vadă. Cu emoție în glasul tremurând își începe discursul din acea seară:
   – Nu mi-au plăcut niciodată introducerile lungi, așa că voi trece peste ele. Mulți dintre voi nu știți de ce v-am chemat în această seară. Unii credeți că voi anunța cui îmi voi lăsa averea, alții se gândesc că am înnebunit și am chef de petreceri, iar alții vă gândiți revoltați că nu am ce face cu banii. Nu ați ghicit. V-am chemat să facem un troc. Un troc de povești, și pentru că am încredere în neamul meu, voi începe eu prima.
    Poate vă întrebați de ce am ales tocmai acest restaurant, tocmai acest aperitiv. De fapt, veți observa că am ales întregul meniu. Ei bine, acest restaurant este locul în care a început viața mea. Nu, nu aberez, încă nu m-a părăsit gândirea. Acum mulți ani aveam doar 20 de ani, lumea era mai frumoasă pe atunci. Acea perioadă poartă o peliculă gălbuie în amintirile mele, lumea era mai caldă. Era o sâmbătă însorită, iar viitorul vostru tată și viitorul meu soț s-a hotărât să mă invite la restaurant. Avea un obicei foarte bizar, dar foarte iubitor. Obișnuia să îmi aducă de fiecare dată o lămâie. V-ați gândi că este ciudat. De ce nu îmi aducea o ciocolată? O lămâie nu era dulce, nici plăcut de consumat, dar era sănătoasă. Dragul de el, nu voia să răcesc, de aceea îmi aducea mereu o lămâie. În ziua despre care vă vorbesc mi-a adus o lămâie și mi-a spus că ne vedem pe seară la restaurant. După care a fugit fără să îmi spună nimic. La ce restaurant? Asta gândeam eu nedumerită. Când am întors lămâia însă, am văzut că scria CITRONIERS.

 

   Era vorba despre restaurantul Citroniers, același în care suntem noi acum. Pe vremea aceea era singurul restaurant cu specific mediteranean din București, dar nu de asta l-a ales. Emblema lui erau niște lămâi, așa că era locul perfect pentru ce avea să se întâmple. Seara aceea a fost deosebită. Am început cu aperitivul. Același pe care l-ați servit și voi. Ha Ha! Carpaccio de vita se numește. Îmi amintesc momentul în care chelnerul a adus comanda. Am făcut niște ochi mari și mi-am zis, eu nu pot mânca așa ceva. Soțul meu mânca cu poftă, așa că mi-am făcut curaj și am luat și eu. Îmi amintesc că mi-am zis: „Nu pot să cred că îmi dă să mănânc carne crudă!”. Primele bucăți le-am înghițit mai greu, dar apoi am început să mă bucur de aromă și textură. Acum de fiecare dată când servesc așa ceva, fac o călătorie în trecut. Ei, dar cred că vă povestesc prea mult pe gratis. Cineva trebuie să îmi dea la schimb o poveste.

 

   Un nepot își face curaj, își ia un scaun și se apropie de ea. Apoi începe să îi povestească. Nu contează ce, era doar o poveste.
   Nu după mult timp, oaspeții au servit și felul principal. Turnedo de curcan pe pat de spanac. Atmosfera era mai destinsă și acum vedeai mai multe zâmbete în încăpere. Bunicuța îi mulțumește unui chelner conștiincios și apoi își reia povestea:

 

   – Nu îmi vine să cred că a rămas la fel! Era exact la fel și atunci, aceleași fețe de masă imaculate, același decor atât de bine gândit. Același gust am simțit și atunci. De data asta mi-a comandat spanac. Cu carnea eram de acord, dar spanac. Ha ha! Detestam spanacul! El știa asta așa că l-am întrebat aproape nervoasă de ce a comandat ceva ce știa că nu îmi place. A zâmbit șmecher, dar nu a vrut să îmi spună nimic. A spus doar blând: „Te rog, gustă doar!”. Aveam lacrimile în gât. Seara mi se părea un eșec. Dar nu am vrut să fac o scenă așa că mi-am înghițit lacrimile odată cu spanacul. Am vrut să îl urăsc, dar știam în sinea mea că avea gust bun. El se uita la mine zâmbind în timp ce eu păstram o față serioasă. Aveam orgoliul rănit, dar el avea dreptate. Acum voi ați servit același lucru și poate v-ați uitat urât la farfurie prima dată. Nu mă interesează ce spuneți, eu știu că v-a plăcut. Doar sunteți ai mei.

 

   A urmat încă o poveste spusă de data aceasta de acea prietenă veche și dragă. Parcă te uitai la un tablou viu, și nu îți venea să crezi ce aventuri au petrecut împreună.
   Odată cu servirea desertului, bătrânica se emoționa din ce în ce mai tare. De data asta și-a început discursul cu o voce și mai tremurândă, și cu mai multă umezeală în ochi.

 

     – V-a plăcut? E un banal tort de ciocolată. Exact asta am crezut atunci când mi-a ajuns în față farfuria. Nu avea gust rău, era cel mai bun pe care l-am gustat, dar mă așteptam la mai mult. Fără să mai spun ceva, a început el să vorbească:
    „Draga mea, îmi cer scuze dacă seara aceasta nu a fost cum te așteptai. Știu că te întrebi cum am putut să fac niște alegeri atât de neinspirate. A venit momentul să îți dau răspunsul. Uneori viața o să ți se pară crudă, exact ca aperitivul pe care l-am servit. Dar dacă vom fi împreună, ea va avea gust mai bun. Unele lucruri în viață vor fi mai greu de înghițit. La fel ca spanacul, ți se vor părea respingătoare, dar dacă vom fi împreună vor fi mai ușor de înghițit, iar la final, vei vedea că ți-au prins bine, ba chiar te-au întărit. Unele lucruri nu se vor ridica la nivelul așteptărilor tale, la fel ca această felie de tort de ciocolată, uneori va părea că fac lucruri banale. Așa va părea și următorul lucru pentru oamenii care ne vor vedea. Eu sunt doar alt tânăr care va îngenunchea pentru a cere o fată în căsătorie într-un restaurant, iar tu doar o altă fată care, sper eu, va spune da.”
    Toată lumea s-a oprit în acel moment. Nu îmi venea să cred. Oamenii se uitau curioși la mine, iar chelnerii erau gata să aplaude. Acela era momentul în care a început totul. Nu cred că mai are rost să vă spun răspunsul meu. Dar a avut dreptate în tot ce a spus despre viață. În această seară voi ați făcut o călătorie culinară de neuitat, pentru că v-a purtat în amintirile mele, deci și în amintirile voastre. Inelul pe care l-am primit cu acea ocazie îl poartă acum draga mea nepoată, care se va căsători la primăvară. Cred că și ea va alege tot acest loc plin de semnificație pentru a-și sărbători nunta.
    Nepoata ei avea de multă vreme ochii în lacrimi, și la fel mai erau câteva perechi de ochi prin încăpere. Până și personalul restaurantului rămânea cu farfuriile în mână ascultând povestea caldă și delicioasă a bunicuței. Aproape de final, bunica și-a invitat fiul să îi cânte melodia ei preferată la pianul din restaurant: Nat King Cole – When I fall in love.

 

   Bunicuța a chemat unul dintre nepoți și l-a invitat la dans. Foarte încet și cu mare grijă s-a ridicat din scaun, și-a lipit capul de pieptul nepotului, și au început să îngâne un dans de altă dată. Personalul restaurantului, de la chelneri, la recepționer și bucătar, au ieșit afară, și-au luat câte un scaun și au privit tabloul viu. Așa ceva nu vedeai în fiecare zi. Am privit în reflecția geamului și am rămas șocată. Eu eram bunicuța. Notele de la pian au început apoi să își piardă forma. S-au transformat în ceea ce semăna izbitor cu alarma mea.
     M-am trezit. Chiar era alarma mea. A fost doar un vis, dar ce poveste! Nu știam de ce m-am visat pe mine la 99 de ani, dar știam că îmi place la nebunie filmul derulat de imaginația mea. Mai știam și unde voi mânca pe seară, și se pare că știam și ce voi mânca. Nu știam cu cine, dar cine știe, poate…
 
                                Articol preparat și servit la SuperBlog 2016 – Masa 19

You may also like

10 comentarii

  1. Foarte frumos ne-ai povestit visul tău! Am fost acolo, mi-am închipuit-o pe bunicuța aia cochetă care purta broșă. Ador asta la o femeie, este un semn de eleganță. Pe lângă toate astea, mi-ai făcut și o poftă de bunătăți dar și de dans. Superb! Felicitări

  2. Impresionantă povestea ta, cu un final neașteptat. Tocmai când mă pregăteam să spun că Citroniers nu are chiar atâția ani încât să fie „de pe vremuri”, dar am primit răspunsul. 🙂 Felicitări pentru articol și mulțumim pentru articol! Ne vedem la Gală!

Lasă un răspuns